Cu siguranță mulți dintre noi am trait momentul acela în care îți e prezentată o pesoană și, la unii, e cam așa:
E una din zilele în care îți rezervi timp să-ți faci treburile prin oraș, cu speranța că poate apuci și o juma’ de gură de cafea cu un prieten din altă viață. Fără vreun motiv anume porți o stare bună pe mufă, zâmbești tâmp doar că e soare, mergi sprinten pe tocurile preferate, pe care le vei regreta la finalul zilei cu picoare umflate. Dar ce contează? Ia pisica și dansează că tu ești și te simți cașto. La un moment dat, la un colț de strada cutare cu strada cutare, în plină expansiune și soare, te ciocnești de o veche prietenă, faceți schimb de exclamații și vă pupați în lentile. Că amândouă purtați ochelari de soare sau de mioape.
În tot extazul observi că ți se întinde o a treia mână, civilizat, destul de timid, dar sigur necesar. Altfel cum o mai opreai din sporovăiala pe prietena ta din liceu, care-ți expusese ultimile zile în 49 de secunde comprimate nevrotic?
Revenind la mână. A cui era? A, da! Prietena ta era însoțită de un tip ce tocmai te-a salvat de introduceri penibile și, bașca, arată și bine. Observi tu fără să vrei, desigur.
Ca să nu mai stați ca lelițele-n vârful gardului, vă invită pe ușa cafenelei pe care ați blocat-o minute nesfârșibile.
Peste spuma grăbită și opărit sorbită de cappuccino, faceți shimb de păreri și opinii pe marginea gravei come politice românești, prietena ta îți povestește că e un om minunat cu care colaborează la nu mai știu ce campanie umanitară, deci e și purtător de suflet. El evită cu reverul modest cascada complimentelor și te bucură asta. Ești intrigată, însă mai mult grăbită.
Dai brânci-târâș pe gât drumul la restul de cafea, te scuzi și alergi la coadă la ANAF cu gândul la misteriosul personaj.
La apusul zilei și al gleznelor tale atârnate terapeutic de un perete, primești o notificare sonoră de la dregătorul tău social – Facebook- care te anunță cum că:
”Regina mea, te caută unu’ din Ținutul Prânzului, din preajma Provinciei Cafelei! Și-ți trimite ofrandă o cerere de prietenie a mânuțelor dumitale virtuale și o epistolă plină de speranță, scurtă, dar are toate căciulile la i-uri și acord între subiect și predicat. Îl decapitezi sau îi dai o șansă?”
Tu zâmbești. Un pic intrigată, un pic îngrijorată. Că după 17 minute încă îi răsfoiești pozele de profil și te temi că o să faci o mica obsesie și poate ar fi mai bine să-l blochezi direct.
Nu o faci. Ba te mai și întâlnești cu el la altă cafea, în altă zi, mai fără soare și afli că e însurat, dar e minunat. Și aveți atât de multe în comun că parcă s-a umplut cafeneaua de fluturi și păsărele. Brusc îți amintești că ești alergică la romanțe-clișeu și că ai talent maxim la a-ți plăcea ce nu trebuie. După o minunăție de oră de conversație, el se scuză cu altă întâlnire și tu rămâi cu spuma de cappuccino la gură și cu nostalgia bucuroasă că l-ai întâlnit. Că te-a căutat, că mai există și oameni frumoși pe care nu ai cum să îi cunoști până nu ai avut o conversație față în față. În care privirea are însemnătate, gesturile au greutate, mimica are vibrație și atmosfera scânteiază sau nu întru compatibilitate.
Știi deja că nu găsești pe toate gardurile compatibilitatea, însă cunoști și că-I sublim să nu consumi tot ce te atrage. Ai învățat că oamenii sunt frumoși întâlniți în carne și oase, nu trăiți printre poze pe social-media care manifestă paralizie la mușchii autenticității umane.
Cu toc,
G.
Sursa foto: Not to Be Reproduced (La reproduction interdite, 1937) By Rene Magritte – Wikipedia