La puțin timp după ce am anunțat că mă apuc să construiesc un blog, au început să curgă orele altfel. Subit, m-am trezit că mai tre’ să curgă și niște idei, să pun coca la crescut de un concept, să curgă și niște rânduri cu tupeu de articole și etcâuri.. Asta prin a doua decadă a lui ianuarie. În câteva săptămâni, mai exact vreo două, că-n alte două am decedat și înviat ca Lazăr din gripa tip A și o spitalizare.
Pe 24 februarie, la coincidență cu iubirea tradițional românească, aproape de prânzul nopții, am născut primul blog din iubire mea pentru cuvinte, povești și șuete.
Drăguț. Cât de cât.
Mi-am mai dat ceva de crescut. Copiii fiind încă mici, zic: Hai că mai e loc de unul și mai crești și tu la cap odată cu ei!
Cu zâmbet de cașmir, delicat pe fața mea de iadă proaspăt tunsă, am constatat că primele reacții sunt pozitive. Că am și trei “fani” și jumătate, că soră-mea, mezina, nu se pune cantitate întreagă. O plătesc cu ulei, zahăr, cuvinte dulci, mărțișoare, morală și dojană, șhaorme și alte pomeni electorale de soră mai mare, de când era de țâță. Am conștientizat că m-am urcat pe un val de energie de început bazat pe capital de simpatie, cu drag primit de la prieteni. Unii reali, alții virtuali, prieteni oricum.
Dar.
Această conjuncție -dar- coexistă în noi, se dăruiește-n minițile noastre ca să creeze un polonic de suspan. Să nu ne relaxăm prea tare..apare. Înțelegeți voi.
Și uite așa, mai nou, prietene și cunoștințe mă-ntreabă aproape zilnic: DAR cum ai TIMP de blog?
Răspunsul meu fiind invariabil: N-am! M-am găsit în mijlocul unei mămăligi de disonanță cognitivă. Pentru că da, unii știu deja, mamele nu stau bine la capitolul timp și, cu toate astea, reușesc să facă hocus-pocus și să mai întindă ciunga mestecată de orologiu în ritm de tic-tac rigid.
Așa și io.
Jur pe nonculori că n-am. N-am timp.
Dragele de voi știți tare bine cum e să te trezești noaptea că ăla/aia mic(ă), de nici trei ani, urlă că o doare gingia, ori că a speriat-o Wizz Air cu cursele dese de noapte spre cules de căpșuni și vise europene. Și ba trebuie să o arzi cu clasicele nocturne, ba să o cari în brațe sau s-o legeni pe pernă să readoarmă, doar până la 7-8, ca apoi să te ia iar de proaspătă. Peste zi să te sune de la școala celuilalt copil că tre’ să mai aduci nu știu ce acte, că să alt dosar, mai faci ski, sărituri, gimnastică la sol și sumo cu toate jucăriile înșirate, strânse și iar înșirate prin casă. Hai faci și o susținere cu videoproecții pozitive ca să convingi copilul să mănânce din supa pentru care ți-ai depășit limitele fricilor de gospodăreală mediocră ca s-o faci. Apoi trebe să și plimbi odorul, că are nevoie de aer, mișcare și vitamina D cu “d” de la socializare, deși tu nu ai.
Și tot așa, filmul timpului comprimat continuă până seara când vine el și te simți iritată, că ești un pic vinovată, căci nu mai ai energie uneori să-i dai trei îmbrățișări în loc de una sau chiar o partidă de sex, care tare bine ți-ar prinde și ție, de fapt.
Dar sfârșești prin a te gudura în pernă cu o carte, ori cu un film o oră, având noroc că te iubește -încă- și te mai așteaptă iar….o seară.
Ce tot îndrug eu aici? Păi zugrăveam o zi oarecare și nu, nu mă văitam. Că nu avem voie. Mamele postmoderne trăiesc sub presiunea semnului femeii perfecte, femeii puternice, femeii pozitive. Bla. De parcă am fi făcute din pluș, plastic și praf magic. Praf suntem des, eu cel puțin. Dar suntem și magice pe alocuri, din iubire.
Faza e că trebuie să ne iubim și pe noi înșine ca să putem funcționa și dărui mai departe. Pentru că iubirea poate fi o resursă inepuizabilă, dar carnea și forța noastră fizică nu-s. Sunt finite. Ne consumăm. Și ca să nu ajungem hoaște acre înainte de vreme, nu ne ajutăm doar de fond de ten și umor. Ne sunt necesare și nițel somn, timp de noi cu noi, recreere, respiro și alte cuvinte cu “re” care ne acordă reîncărcarea bateriilor.
Așa că dragele mele, răspunsul meu e că fur timp. Nu, nu mă întâlnesc cu Moș Timp și nu-l buzunăresc. Însă, când am ceva de făcut, citit ori scris, blochez ce e în jur în proporție de 80%, că restul de 20% e cu un ochi de pază. Renunț la așteptarea falsă că lucrurile pot rămâne în ordine în jurul meu și în viața mea din acel moment dat și mă dedic activității propuse. Asta nu înseamnă că reușesc să leg mai mult de 10-15 minute, de cele mai multe ori, sau că reușesc vreun pic alteori.
Plăcut e că se întâmplă să îmi și iasă, uneori. Și mai am și bafta să fiu insomniacă, boală dobândită în 11 ani de a fi mamă de copil diferit. Îi zic baftă deoarece m-a antrenat să gândesc și să mă concentrez mai mult de 16-18 ore din 24 ale unei zile și asta mă poate ajuta să funcționez și noaptea. Cu momente de sincopă, cu somn ambulant sau afazie, desigur. Le pățesc. Viața e frumos adică. Și un preț există în toate, dar nu aș schimba nimic. Ori..hai, poate un plus de somn și o zi liberă uneori, nu m-ar supăra.
În plus, la finele textului, sunt recompensată cu surprize, de regulă. Când ridic ochii din laptop, îmi citesc singură viitorul apropiat în care voi asuda strângând 384 de jucării și 297 de bucăți de hârtie ruptă. Așa descopăr că a înflorit toată încăperea din mănuțele copilului fericit ce mă pupă cald și-mi arată primăvara din sufragerie.
Maratonul continuă.
Cu toc,
G.
31/10/2019 @ 10:38 AM
De cand ai scris am vrut sa las si eu o idee aici. Intre timp lucrurile s-au schimbat: am devenit tatic. Dar dorinta de a scrie a ramas, asa ca iata, mai bine mai tarziu decat niciodata.
Proaspat tatic fiind, am aflat ca partea cu furatul e foarte adevarata. De ex ea fura de la mine. Stai tu un pic cu el sa fac si eu un re. Si eu stau. Foarte amuzant cand imi zice stai 2 minute sa imi scot si eu lentilele. Dupa care se aude din baie: fac cacaaaaaaa. Si apoi urmeaza si un dus de relaxare. Una peste alta imi fura lejer o ora. Paradox: sunt furat si sunt fericit cu asta.
Si ideea originala ce trebuia scrisa acum 1 an si pe care urmeaza sa o experimentez live si eu in urmatoarele cateva luni, inspirata de primavara din sufragerie de care povesteai. Pe vremuri, mergeam la niste prieteni care aveau 2 copii. Si la ei in casa de fiecare data era haos. Jucarii peste tot. Niste oameni dezordonati ne-am gandit noi. Ba chiar lenesi de-a dreptul. Cum sa traiesti asa? Derulam timpul si ne pregatim sa luam patut pentru bebe de la alti prieteni care au o fetita de un an si un pic si care nu il foloseste. in fine, ajungem acasa, fetita doarme, totul luna. Mai, un fir de praf nu era. Stam de vorba la o cafea, intre timp micuta se trezeste, se freaca un pic la ochi, se duce la un dulapior de unde ia 2 cutii pe care le toarna in mijlocul sufrageriei. In 10 secunde arata casa exact la fel ca la prietenii nostri vechi. Primavara.