După o plimbare, printr-un parc cu copaci cu noroc în viață că nu au avut parte de toaletările tip băț de chibrit, mă duc cu fiică-mea la noi la rockotecă. Adică pe bancheta din spate a mașinii.
Ea în scăunelul ei de siguranță, eu cu nesiguranțele mele emoționale, na.. ca tot omu’.
Noi facem echipă bună la dat din cap pe diverse, dar rock e de preferat să fie. Și dat volumul tare. Că așa savurează țânca riful de chitară. Tare.
După o melodie-două își amintește că a alunecat și că o doare „pucioLul.”
Iar asta a născut o altă discuție de-a noastră plină de sensuri profunde, desigur.
Clara: „Mă doaLe pucioLu c-a alunecat.”
Io: „Da, Clara, am văzut. Nu e grav, o să treacă!”
Clara: „Daaaa, o să tLeacă! ”
Io: „Dar încearcă să fii mai atentă pe unde mergi. Așa, ca în viață… Să ocolești cât de mult ce te poate răni.”
Clara: „Da, uite-tetete pe unde meLgi, viață!”
Am râs și am continuat cu altă înțelepciune din Loser a lui Beck, dansând și fredonând „I’m a loser baby so why don’t you kill me?!!”
Cu toc,
G.