Cel mai înalt pod din oraș. L-au găsit repede, că nu erau multe așa. Poduri și podețe erau o cârcă în orașul plutitor, însă nu multe erau înalte cât să rupă gâtul la nevoie.
Ce șanse erau? Ca în aceeași zi să aibă aceeași sfârșeală, aceeași stare, aceleași taste apăsate în căutarea celui mai înalt pod? Cum le-a îndemnat Google să se întâlnească la capătul tuturor speranțelor?
Făcu o plimbare lungă în orașul pe care-l iubea atât. Știa că face mai puțin de o oră până la capăt. Chiar și la pas de toc. Asculta muzică în căști ca să își astupe gura gândurilor ce-o puteau întoarce din drum. Era obosită. Liniștită. Trecuse de miezul nopții cu mult și luna se lăfăia în rotunjimile de pizza cu blat pufos. Nori nu prea erau. Își scoase telefonul să mai facă o poză la cer, dar îl băgă la loc că i se păru inutil. Ajunsă la pod, se opri la capătul lui. Și, la umbra becului stins din vârful stâlpului, își scoase sticluța de rom. Mai bău din ea de relaxare și sprijin imoral. Era mulțumită că e pustiu în jur. Își trase rochia cu degetul și se uită-n sân ca la un manenchin din vitrină. Își confirmase că va avea un hoit umflat de apă, însă măcar va fi cu desuuri fine care să salveze estetic ceva. Și zâmbi apoi la inutilitatea grotescului care taman îi traversase mintea. Mai luă iar un gât de rom. Îi ardeau buzele și îi tremurau degetele, însă avea ochi limpezi. Ca să-și astâmpere tremurul, puse un picior pe grilaj și se urcă pe marginea liniștii luminată de lună-n apă. Scoase telefonul iar, cu gând să-l arunce pe uscat. Într-o secundă ilară îi răsună o notificare cu lista lucrurilor de făcut pentru a doua zi, după sucitul ei obicei să scrie și să facă liste noaptea.
Râse și se dezechilibră. Se prinse cu mâna de stâlpul părăsit de lumină, dintr-un instinct sfidător. Simți-n picior o mână și unghii cum i se înfipseră în carne. Înfiorată își întoarse capul și se împiedică de cea mai frumoasă față din lume, stupefiată și brăzdată de rimel.
-Nu! Dă-te jos!
– Ce faci? Ce faci aici?
– Hai, dă-te jos ușor! Te țin. Nu ești foarte grea.
– Of, Doamne, futu-i….
Se dădu
jos și se holbară una la alta în uluire mută. O scrută mai bine la lumină, dar
nu o știa de niciunde pe puștoaica asta atât de frumoasă.
Nu știa ce să zică. Se simțea ca-n curul gol. Scoase sticla de rom, bău
prelung și apoi îi întinse și ei sticla. Fata bău scurt, se strâmbă și
apoi zise:
– Ce fază dementă… să fii acum aici, să faci ce voiam eu să fac..
– Păi, n-am făcut. M-ai deranjat! Și râseră amândouă scurt și fâsticit.
– Dar tu de ce ești aici? Tu nu te vezi cât de floare la început ești? Ce dracului poți avea la….câți ani ai?
– Am 20. Da’ tu ce ai? Și câți ani ai?
– Pf. Nu știu ce am ori ce n-am. Am 38. M-am plictisit și am obosit.
– 38? Uau! Ești mare. Adică mare, nu bătrână. Dar tu nu vezi ce frumoasă ești?
– Hahaha. Nu contează cât de frumoasă mai sunt. Sunt imposibilă. Cu prea multe căsnicii, prea mulți copii și nu mai pot ajuta pe nimeni. Nici pe mine. Nu mă mai pot iubi nici eu de câte straturi am și de gimnastica dintre ele.
– Dar tu? Tu. Ce ai, mă, floare? Hai, mai ia niște rom.
– Eu… nu sunt iubită și nici nu mai vreau să fiu niciodată iubită. Nu mai vreau să fiu deloc.
– Pf. Termină, mă. Te-a părăsit unul și îți simți oasele cum se strivesc de iubire? Crezi că nu va mai fi cu nimeni la fel?
– Daaaaa…
– Păi, futu-i mama ei de pasiune, bucură-te că ai iubit. Și dă-l încolo’, va fi altul. La 19 ani e totul reparabil.
– 20.
– A, mă scuzi! Am greșit o vastă perioadă din viața ta în minus.
Și râd iar scurt, cu rom pe buze.
– Crezi tu că pot să mai iubesc așa?
– La 20 totul e de trăit, iubit, regăsit. Ai toot timpul. Nu vei iubi exact așa. Vei iubi altfel, dar tot intens. Ba chiar mai cuprinzător odată cu timpul. Dar lasă spațiu între iubiri, dacă poți. Regăsește-te pe tine. Mereu.
– Ce frumos zici tu! Aproape că te cred.
– Păi, eu zic așa, dacă tot ne-am deranjat una pe alta, ia de aici și șterge-ți fața de noroiul ăla trist. Hai să-ți dau o cafea. Știu eu o cafenea micuță deschisă toată noaptea.
– Bine, madame Bovary, hai!, zise puștoaica cu fața ceva mai curată. Apoi se apropiară, se îmbrățișară scurt, apăsat și plecară spre cafenea.
Mergeau povestind și ajunseră la cafenea destul de repede. Era o răcoare ascuțită iar cafeaua le încălzi conexiunea.
Băură cafeaua în tăcere. Și încă puțin rom. Apoi madame Bovary se ridică, se aplecă către puștoaică, îi luă fața între mâini și-i zise:
– Plec. Nu îți las numărul de telefon. Nu avem ce să ne mai spunem. Nu ne mai întâlnim pe pod niciodată, ai înțeles?
– Da!
– Îți mulțumesc.
– Și eu. Ba eu, dar..
Dar nu o lăsă să continue. Madame Bovary o sărută pe buze, astupându-i sughițul de plâns și plecă.
Era prima dată când săruta o femeie. Dar nu era uimită de ea însăși, căci așa simțise. Un val de afecțiune spart în buze, subit și unic.
Luă un vaporetto și la ora 4:00 era cu picioarele înghetațe, descălțându-se pe podeaua caldă a casei adormite. Se întinse pe canapeaua din bucătărie, își ascultă respirația și adormi cu vinovății, fără visuri.
Cu toc,
G.
Sursa foto: 1zoom.me