Bine. Hai că vorbim.
Îmi pare rău.
Da. Lasă…trece! Vezi că îți scrie cineva.
Da, știu.. Un tip care crede că intimitatea se câștigă cu un paragraf direct.
Aham, mai ales cu tine.. Hai, vorbim, pa!
Pa!
Ea închide ușa cu multă tandrețe de parcă dacă se închidea ușa cu liniște se întâmpla și liniștea mult dorită între ei.
Ușa nu se închide etanș. Intră puțin frig și puțină lumină care proiectează pe podea umbrele cioburilor de priviri. Și la prag rămăseseră câteva firimituri de cozonac și câteva fărâme de neîndurabile lucruri spuse. Probabil și d-aia nu se mai închidea bine ușa în ultima vreme.
Zâmbește ușor eliberată. Cu spatele lipită de verticalitatea ei și peretele de lângă ușa băii, își târșâie corpul slăbit de perete în jos. Bluza i se ridică precum o clătită și-i dezgolește pântecul. Cade pe vine. Se mângâie pe fâșia de piele. Vede ceasul. E trei dimineața. Simte cum angoasele lasă loc foamei, dar apucă ibricul de coadă și îi umple gura cu apă de-o cafea. Se așează cu ceașca în căușul unei poziții adunate defensiv în uterul liniștit al fotoliului pătat. Probabil de alt chiriaș pe care dna Nicoleta l-a iertat și a păstrat petele ca garanție că locul ăla era viu.
Cafeaua îi păcălește cald foamea și brusc își amintește de spasmul de fericire pe care îl avea când cineva îi gătea. Zâmbește. Mai înghite o gură de cafea și pufnește în râs cu stropi la gândul că, pentru ea, cafeaua era o fericire ca masturbarea. Fără surprize, dar intensă. Nu te surpinzi între lingurințele de cafea, dar îți cunoști gustul concentrațiilor așa cum îți știi și frecvența din avalul imploziei plăcerii. O fi reparatoriu, o fi compensatoriu? Eh.
Spre răsărit își aruncă genunchii în puncte cardinale opuse și, cu mintea la fel de căscată de gânduri, se prelinge în insomnie pe pernă. O zbârlea ideea că ce mama naibii e cu obligația asta la fericire? De ce să nu îți iei în brațe angoasa? De ce somația asta la positive thinking? Nu e o iluzie, de fapt? Cum vine asta că o sumă de iluzii pozitive dobândite sunt mai folositoare decât licărirea lucidă a depresiei în care te cobori în tine să te vezi hâd, să te vezi cu totul.. Dacă în trecut oamenii se securizau în religie cu nemurirea și mântuirea din limbile popilor, azi, omul modern, se caută la speranța într-o viață mai bună in perpetuum prost reinterpretată, la tot soiul de terapeuți. Limpede-i că peste secole omul și-a schimbat părul, dar iluziile, ba. Varsă-se fiecare după cum simte, dar tot la noi ne întoarcem și tot în noi sunt resursele vieții.
Oftează concluziv. Se scarpină în nas, își dă bretonul din ochi și se gândește la discursul pe care îl ținea umbrelor din cameră.
Dar care noi? Asumă-ți!
La tine.
Te întorci la tine în întregime, în complexitatea cepei cu straturi înnăscute și dobândite care ești. Cu angoase, cu tristeți, cu dezamăgiri, cu eșecuri, cu nesiguranțe. Sunt ale tale. Sunt sănătoase. Sunt emoții ca toate celelalte.
Pfff…ce bufoneală fac oamenii că fug de ele în surogate dulcege, își spune ea strivindu-și un sfârc precum un gânditor mucul de țigare.
În carantina solitudinii își finalizează gândurile într-o notă nescrisă și se revarsă în certă fericire a masturbării ca să poată adormi.
Cu toc,
G.
P.S.: “The experience of life consists of the experience which the spirit has of itself in matter and as matter, in mind and as mind, in emotion, as emotion, etc.
F. Kafka
Sursa foto: The New York Times Style Magazine: Spain,
coffee drawing by Giulia Bernardelli