Alo! Da, mama!
Am uitat să-ți mai zic ceva..
Bine, bine. Ia zi-mi, ce-i?
Să nu uiți să-mi aduci actele alea că te mănânc cu fulgi cu tot!
Da, nu uit.. Te pup. Hai paaa!
Aruncă în fotoliu telefonul mai deștept decât ea. Ori așa îi părea pentru că aplicațiile telefonului aveau timp de răspuns la realitate mai bun decât ea. Și parcă și memorie. Nu înțelegea cum își amintea replici de la dateuri din facultate, ba chiar liceu, cu precizia unui medic ce reține toată latina corpului uman, dar nu mai știa unde a pus actele…
N-avea habar. Și nici chef de arheologie. Își lipi buzele de buza caldă a ceștii și se gudură de aburii cafelei. Brusc, o traversă optimismul și se repezi la cutia neagră cu chestii din bibliotecă. Nici urmă de acte. Doar niște raze de soare care cădeau spectaculos pe cutii. Se dezechilibră și cu jumătate de piruetă evită o cădere spectaculoasă, dar se lovi de masă în coapsă. Surd, scurt și tare cât să i se deruleze în cap culorile viitoarei vânătăi.
Bodogănind, își mută săpăturile în sertarul cu old stuff. Caiete din liceu, câteva cursuri din facultate, poze și parcă și niște acte. Mâna bucuroasă își schimbă direcția însă. Apucă un plic dolofan de hârtii. Erau scrisori. Scrisorile de la iubitul ei din liceu. Ea încheia clasa a XI-a, el încheia anul trei la filosofie. Se cunoscuseră la metrou la Universitate. El, deși timid, cum avea ea să afle mai târziu, a urmărit-o pe bulevardul Carol insistând cu șarm să îi dea numărul de telefon sau să meargă cu el acum la o cafea. Și au mers. La Motoare, sus pe Teatrul Național, la cafea cu soare.
Cocoțată în cel mai înalt vârf al patului, pe perne, citea scrisorile din vara lui ‘97. Abandonase actele pentru eternitate parcă.
Era ca o zebră colorată în toate stările. Citea pe nerăsuflate pe cea mai lungă din teanc. Unsprezece pagini scrise cu stiloul. Zâmbea la mâzgăleli, îi adora literele ordonat înclinate, tresărea la patima cu care o vedea el și își trăgea nasul să nu păteze scrisoarea cu lacrimi și muci. După ce le citi pe toate se întinse peste ele copleșită.
Se gândea la scris. Că e personal. Să scrii cuiva e cu atât mai mult personal. Să scrii o scrisoare e un gest complex iar rezultatul, scrisoarea în sine, este una din cele mai frumoase felii transmisibile din noi. E ca și cum te duci la Mega și o rogi pe femeia de la mezeluri să-ți taie fin la feliator gândurile în felii de hârtie numai bune de dăruit și păstrat să hrănească omul. Apoi mai iei niște salam scump sau câteva măsline și ceri un timbru și un plic.
Cel care primește plicul nu primește doar o hârtie imprimată cu un mesaj. Scrisoarea scrisă de mână e impregnată de ființa celui care o trimite. E încărcată cu premeditare, anticipare și așteptare, e atinsă și îngrijită pe toate etapele până ajunge la destinatar.
Scrisoarea îți aduce și mirosuri, pete, particule din mediul celui care ți-o scrie, îți desfășoară emoții reprezentate grafic mai mult sau mai puțin subtil. Dacă ai ochi de văzut, poți observa cum literele tresaltă și rup simetria cu care sunt scrise în punctele cu conținut doldora de dor, curioase așteptări, tristețe sau justificări și note ilare în care îți descrie de ce scrisoarea e scrisă în două culori.
Toate sunt note personale care se pierd în lumea instantă de azi. Da, câștigi la viteză. Dar nu poți primi mirosul de țigară al hârtiei, nici particularitatea literei „r” scrisă diferit când e supărat sau când se grăbește, nici mina pixului nu diferă, nici emoția nu-ți mai e tradusă subtil, nici imaginația nu-ți tropăie la fel când îți scrie cineva pe messenger. Nu vei putea păstra toate bucățelele autentice din cineva care îți scrie într-un sertar, să le recitești, să le ai cu tine și după ce afli că e mort de optsprezece ani deja.
Firește, una din multele posibile obiecții ale omului nou digital poate fi că ne putem asezona un cearșaf king size, cum scriu eu prietenilor, sau un mesaj scurt cu diverse. Cu emoticoane, gifuri, muzica, note vocale, clipuri video etc. Ceea ce aduce în comunicare un alt tip de autenticitate croșetată cu mai multe instrumente de expresie. Însă tind să cred că unicitatea pe care o are o scrisoare scrisă de mână rămâne iremediabil de neînlocuit.
Nu e despre bun sau rău, vechi sau nou, poate fi cel mult o chestiune de gust și trăire. Citeam că oamenii de știință susțin că învățarea și practica scrisului de mână sunt genoflexiuni și abdomene pentru dezvoltarea și sănătatea creierului. Dar tot oamenii de știință, un alt grup de cercetători nebritanici, mâine-poimâine, ne vor descărca cunoaștere în creieri cu un deget pe-un buton. Pe obrazul impulsurilor electrice, în numele progresului, amin! Și comunicarea, de asemenea, va fi cu mult schimbată.
Poți face un salt speculativ într-o nu foarte depărtată lume a la Tarkovski. Un soi de Solaris în care eventual vom crea cu gândul entități, vom comunica telepatic, pentru că specia va evolua într-atât. Iar la colț la Rosetti, nu se va mai scrie prețul la shaorma mică și noutățile eterne ale meniului. Dar am o presimțire că tot se va mai înjura în limba claxonă la semafor pentru că primarul va pune borduri pe cer și nici polițistul nu va face față traficului aerian plin de șofepiloți zguduiți emoțional de găurile din asfaltul norilor.
Până una-alta aș propune o zi națională a scrisului de mână.
Nu musai legată de un poet ori autor, ci una cu teză modernă, de awerness. Să se dea pixuri și hârtie cum se împart prezervative ca să ne amintim de devastante BTSuri. Să păstrăm scrisul de mână, nu doar la nivel de semnătură.
Pe 23 ianuarie americanii sărbătoresc „Handwriting day”, de ziua lui John Hancock, omul politic american cu cea mai elegantă și lizibilă semnătură din lume.
Termin și pagina asta cu gândul că eu, probabil, sunt unul din oamenii care vor rămâne mereu cu un picior într-o lume și cu un atriu ș-o emisferă de hârtie. Unul din oamenii care au mereu un pix și caiețele cu mâzgâleli pe ele. Carnete din alea cu un ochi desenat în josul paginii când îți zboară gândul ori spirale metaforice ca atunci când te lovește foamea la cursuri și mâna desenează niște abstracte arrabbiata.
Cu toc,
G.
P.S.: Pentru R.P.
Rândurile astea le-am scris mai întâi de mână. Pe hârtie. Sunt pentru scris și pentru tine. Cu bucuria că te-am întâlnit, închei scrisoarea cu gând de binețe la râsul tău vibrant care zguduia păsările din parcul Ioanid. Mai știi când mâncam înghețată pe o bancă vis-a-vis de cucoana cu pudel și tu îmi povesteai serios că l-ai rugat pe Liiceanu să te ajute cu o listă de cărți cu care să crești puștoaica de care erai înamorat? Iar eu te întrerupeam plină de înghețată și întrebări și tu te distrai copios de mufa și naivitățile mele. Am și acum cărțile de la tine și, da, am mai crescut. Îți mulțumesc. Da, sigur că am ascultat Rahmaninov, în timp ce scriam scrisoarea asta. Rapsodia pe tema nr. 18 de Paganini, care-ți plăcea obsesiv.
Cu drag,
G.
P.P.S.: Cei care vor să te cunoască, te pot găsi aici: „Gânduri filosofice frânte – cugetari vieneze”, Radu Pătrașcu, coordonator Vasile Morar