1 Comment

  1. Don Balieca
    03/12/2020 @ 6:02 PM

    Personajul feminin, “nebuna” cu “ritualurile singurătății între oameni”, ni se descoperă în toată splendoarea ei câte puțin, cu fiecare scenă. Personajul masculin intră în scenă impetuos, falic, cumva teritorial, deși este clar că acest teritoriu nu mai este al lui. Știe și el, dar caută confortul brațelor ei. Caută afecțiune și tandrețe.
    În fundal, se simte izul pandemiei care “ne-a înrămat pe toți”. Însă căldura căminului, vinul ei și imaginația lui fac decorul să fie unul viu, dinamic. Tensiunea crește brusc, tăind respirația cititorului. Intri fără să vrei in ritmul lor. Iar alegerea personajelor de a nu duce mai departe te lovește în moalele capului, trezindu-te la realitate. Câți am fi fost capabili să alegem doar îmbrățișarea finală? Pare alegerea firească dacă gândești la rece, dar cine suntem noi să gândim atât? Nu suntem noi “doar niște pești care trăiesc să se reproducă și apoi se conservă în ulei”?

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *